Aproape 36 de ani au trecut de când românii au ieșit în stradă și au strigat „Libertate!” și au declanșat o Revoluție sângeroasă care a dus la căderea Regimului Ceaușescu. Dar, în mod paradoxal, după acești zeci de ani de libertate și democrație, ideea că în comunism „era mai bine” a crescut în popularitate. Generațiile s-au schimbat, iar astăzi părerea față de dictatură se formează, mai degrabă, din povești și frustrările generate de situația economică actuală. Digi24.ro a încercat să afle, cu ajutorul specialiștilor, cât este adevăr și cât este minciună în miturile care circulă în aceste zile. Mai jos, al treilea episod din serialul - Miturile „raiului” comunist-, în care prezentăm dacă, într-adevăr, s-au întâmplat mai multe „lucruri bune” înainte de '89 decât „lucruri rele”.Mai mult de jumătate (55,8%) dintre românii care au răspuns la un sondaj INSCOP publicat pe 22 iulie sunt de părere că regimul comunist a însemnat mai degrabă un lucru bun pentru România. Detalii, aici. La fel ca în cazul primelor două episoade (care pot fi urmărite AICI și AICI), Digi24.ro a încercat să afle dacă aceste convingeri se bazează pe adevăruri istorice sau dacă sunt doar proiecții idealizate, născute din frustrările acumulate la adresa actualului stat român. Citește și: Miturile „raiului” comunist (1). Cum erau, de fapt, educația, sănătatea și siguranța cetățeanului de pe vremea lui Nicolae Ceaușescu Citește și: Miturile „raiului” comunist (2). Erau într-adevăr mai bune mâncarea, filmele și muzica pe vremea lui Nicolae Ceaușescu? „Pentru a o plăti cu orice preț, a impus raționalizarea alimentelor, tăierea importurilor și sacrificarea nivelului de trai” Christian Năsulea, economist: „Deși este adevărat că România sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu a reușit să plătească integral datoria externă acumultă în anii 1970, ajungând la zero în aprilie 1989, acest fapt nu reprezintă o realizare economică sustenabilă sau benefică pe termen lung, așa cum este adesea portretizat în miturile nostalgice. Datoria externă a crescut de peste 10 ori între 1971 și 1981 (de la aproximativ 1,2 miliarde de dolari la peste 10 miliarde), iar pentru a o plăti cu orice preț, a impus raționalizarea alimentelor, tăierea importurilor și sacrificarea nivelului de trai. Aceste politici au fost un „șoc terapeutic sui generis”, care au inhibat investițiile și au cauzat o criză internă profundă, fără a crea o bază solidă pentru creștere viitoare. Achitarea datoriei a fost o măsură dictatorială care a sacrificat populația pentru ambiția inutilă a dictatorului.” Mădălin Hodor, istoric: „Datoria externă a României a fost rezultatul planurilor de industrializare forțată ale lui Ceaușescu din anii 70. Atunci România s-a împrumutat de la FMI și Banca Mondială, miliarde de dolari au fost investiți în mega industria care a dat faliment în anii 80. Datoria nu a fost făcută de români, că ne-am gândit noi să împrumutăm niște bani, nimeni nu ne-a anunțat. Doar în anii 80, ne-a anunțat Ceaușescu că trebuie să plătim miliarde de dolari - nu a explicat nimeni de unde au apărut. Ceaușescu nu a întrebat pe nimeni, după care ne-a anunțat că strângem cureaua. A înfometat populația ca să plătească datoria externă.” Bogdan Voicu, sociolog: „În primul rând e bine să fii dator, ca țară. Când ești dator cuiva, acesta are tot interesul ca să te facă să ieși din starea de sărăcie în care te afli, pentru că el vrea să ia banii de la tine, și atunci e interesat să îți meargă bine. Prin urmare, ideea de a scăpa de datorie e o prostie, o tâmpenie absolută inventată de niște minți bolnave. Ceea ce înseamnă că noi de fapt n-am plătit datoria, ci am făcut mendrele vârfurilor clasei comuniste pe care cei care susțin că ce bine a fost că am plătit datoria o plâng sau deplâng astăzi. Cu alte cuvinte, nu există niciun fel de obiect de mândrire în această plată a datoriei. Costurile la nivelul populației au fost îngrozitoare, de la lipsa curentului electric și a apei calde până la a nu găsi hârtie igienică. Calitatea vieții a fost teribil afectată.” „Cât timp 20 de milioane de oameni trăiau la limita supraviețurii....” Mădălin Hodor, istoric: „Era o țară care centraliza bogăția într-o zonă mai restrânsă decât astăzi. Era zona nomenclaturii, a partidului, cei care de fapt decideau ce se întâmpla cu resursele economice ale țării. O țară mai bogată însemna să te uiți la PIB pe cap de locuitor și să vezi condițiile de trai. Cât timp 20 de milioane de oameni trăiau la limita supraviețuirii… Astăzi România e mai bogată decât în 1989, pentru că oamenii o duc mult mai bine.” Christian Năsulea, economist: „Această afirmație este falsă din perspectivă economică, bazată pe indicatori precum PIB-ul pe cap de locuitor. În 1989, la sfârșitul erei comuniste, PIB-ul per capita al României era aproximativ 3.000-4.000 de dolari (ajustat), similar cu țări sărace precum Coreea de Nord, marcat de stagnare și penurii. Astăzi, PIB-ul per capita depășește 15.000 de dolari (nominal, 2024), cu o creștere medie anuală de 4-5% post-2000, datorită integrării în UE, investițiilor străine și diversificării economice. Sub comunism, creșterea aparentă din anii 1960-1970 (industrializare forțată) a fost urmată de colaps în anii 1980, cu datorii și ineficiențe. Tranziția post-1989 a fost dură inițial, pentru că nu am avut o clasă politică orientata catre măsuri clare de liberalizare și privatizare. În ciuda multelor hopuri, România a ajuns să depășească economic media blocului estic în recuperare. Nostalgia ignoră inegalitățile și sărăcia reală din epoca Ceaușescu, unde “bogăția” era fictivă și centralizată.” Cosmin Popa, istoric: „Nu, România nu era mai bogată decât acum. Era în mod indubitabil mai săracă decât e acum, pentru că bogăția unei țări se exprimă prin bogăția cetățenilor ei. Singurii oameni bogați atunci erau fie securiștii, fie liderii de partid sau cei care proveneau din rețelele de corupție care s-au întâlnit și au început o colaborare foarte frumoasă cu lumea interlopă.” „Scriptic produceam enorm. În fapt, nu produceam nimic” Christian Năsulea, economist: „Sub regimul comunist, producția industrială era orientată spre cantitate masivă, dar ineficientă, cu accent pe industrii grele precum siderurgia și industria chimică, dictate de planuri centralizate. Totuși, aceasta nu însemna o producție superioară calitativ sau economic față de prezent. Multe bunuri erau de calitate scăzută, inexportabile pe piețe competitive, și adesea exportate forțat pentru a plăti datoria, ducând la penurii interne severe (ex: raționalizarea alimentelor și energiei). După 1989, marea industrie românească nu a trecut testul pieței libere: produceam scump si slab calitativ. Ulterior, tranziția la economia de piață a implicat restructurarea, cu o scădere inițială a producției brute, dar ulterior o creștere eficientă: producția industrială actuală este mai diversificată, tehnologizată și integrată în lanțuri globale (ex: auto, IT, electronice). În prezent, industria românească produce net mai mult şi din punct de vedere cantitativ în comparație cu maximul realizat in perioada comunista.” Cosmin Popa, istoric: „Se produceau mai multe bunuri pentru că Ceaușescu avea această politică autarhică de reducere a importurilor și reducere a consumului, iar industria românească era obligată să depună un efort de producție foarte mare și în bună măsură inutil, pentru că nu făcea decât să consume resurse și să sărăcească țara, nereușind să pună pe piață produse de calitate rezonabile și destule. Din punct de vedere cantitativ, avantajul e de partea comunismului, însă dacă ne uităm la valoarea acestei producții, vedem că astăzi economia românească produce bunuri diverse, despre care cu siguranță unii care se exprimă astfel despre comunism nu au auzit, iar exporturile românești sunt de zeci de ori de mai mari decât au fost în perioada lui Ceaușescu, chiar și în perioadele de vârf.” Bogdan Voicu, sociolog: „Radu Oprea este un istoric care se ocupă cu fabricile constructoare de mașini din România. Discută la un moment dat despre fabrica Tractorul, despre fabrica de camioane de la Brașov de asemenea, și arată că fabricile respective aveau o producție pe stoc foarte mare, dar producție descompletată. Însemna că produceau azi 100 de camioane, dar pentru mâine nu mai aveau piesele componente. Și ce făceau atunci? Raportau că au produs o mie, le puneau în parcul auto, se duceau și luau, să zicem, volanul de la fiecare camion produs și mai produceau încă o mie, dar care mie era aceeași, pentru că volanul era același. Le puneau și pe astea în parcul auto și produceau și poimâine încă 1.000, tot cu același volan. Cu alte cuvinte, scriptic produceam enorm. În fapt, nu produceam nimic, că doar mutam volanul de colo-n colo. Și asta ne face să gândim noi astăzi că „vai, ce producție aveam și cât de tari eram”. Mai ales sub bombardamentul propagandei comuniste care ne explica faptul că România este cea mai mare, sau al doilea producător, dacă nu mă înșel, de oțel din lume, că industria constructoare de mașini va atinge nu știu ce cote deosebite.” Mădălin Hodor, istoric: „Nu avea mai multă industrie, avea mai multe fabrici. Industria nu era perfomantă. Erau multe fabrici, uzine, dar asta nu se reflecta în nivelul de trai al populației. Producția industrială de astăzi e mai mare decât producția din perioada comunistă. Statisticile din perioada comunistă, doar dacă nu știi despre ce este vorba poți să le crezi. Erau umflate, mincinoase și raportările erau complet fără nicio legătură cu realitatea din teren. Se raportau cifre de frică, pe de-o parte pentru ca oamenii să primească salariul, pentru că altfel nu primeau salarii, iar ca să primească salarii raportau fictiv. Toate cifrele acelea se duceau în planuri, planificări ale ministerelor, și ajungeau la Ceaușescu care, pe hârtie, spunea că - wow, extraordinar, ia uitați ce au făcut-. Ideea că produceam nu știu câte sute de camioane și tractoare pe care le transportam, păi din alea câteva zeci puteau fi exportate, pentru că restul erau rebuturi, din cauza proastei funcționări a economiei.” „Industria era ineficientă, supradimensionată și dependentă de subvenții” Mădălin Hodor, istoric: „Industria românească era în colaps de la începutul anilor 80, nu s-a distrus nimic la Revoluție. Industria românească a fost în colaps din cauza proastei planificări. E o poveste foarte lungă pe care istoricii și economiștii o știu. Industria românească era la pământ și asta înainte de 1989, era un colaps general. Nu se mai putea susține, doar faptul că era sloganul „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. În cele mai multe situații, muncitorii nu aveau ce să facă la fabrică, pentru că nu era materie primă. Dacă era materie primă, se lua curentul și nu aveau ce să facă sau le produceau, se lua curentul și ieșeau rebuturi. Această industrie fusese concepută de Nicolae Ceaușescu într-un lanț de interdependență - fiecare întreprindere depindea de o altă întreprindere care îi furniza piese - era un lanț, nu era concepută industria respectivă să funcționeze autonom. Dacă cea mai mică verigă din lanțul respectiv nu funcționa, nu mai funcționa întreg lanțul. Ideea a fost atât de proastă încât a intrat în colaps în anii 80, sunt tone de documente în Arhiva Securității care descriu de la firul ierbii această situație.” Christian Năsulea, economist: „Industria comunistă era ineficientă, supradimensionată și dependentă de subvenții statale, cu fabrici gigantice construite pentru propagandă, nu pentru profitabilitate (ex: siderurgie, chimie grea). După 1989, tranziția la capitalism a implicat restructurare, privatizare și închideri, ducând la o scădere a output-ului industrial cu 50-60% în anii 1990, din cauza competiției globale și a lipsei tehnologiei. Este adevărat că au existat multe grupuri de interese care au beneficiat pe nedrept de privatizarea anumitor companii. Totuși, nu se poate vorbi despre o “distrugere” deliberată a industriei, ci o adaptare necesară: industriile nesustenabile (moștenite din comunism) au fost înlocuite cu sectoare moderne (auto, IT, servicii), iar multe fabrici au fost modernizate prin investiții străine. Astăzi, industria reprezintă 25-30% din PIB, și este mai eficientă și integrată în UE, comparativ cu modelul comunist falimentar care genera pierderi.” „O minciună sfruntată” Cosmin Popa, istoric: „O minciună sfruntată. Exportul mediu al României exprimat în valută forte, cum se exprima în perioada respectivă, era anual în jur de 3 miliarde de dolari, la care se adăugau schimburile comerciale făcute cu țările comuniste, precum și schimburile pe bază de barter făcute cu celelalte țări, de obicei țări în curs de dezvoltare la vremea respectivă. România furniza produse industriale și primea resurse. Într-o valută inteligibilă, astăzi ar fi cam 7 miliarde de dolari, dar e o ficțiune. România nu încasa niciodată, nici măcar cei 3 miliarde de dolari. Exportul românesc astăzi ajunge în jur de 50 și 70 de miliarde de euro anual, nici măcar nu poți face comparație cu vremea respectivă. Cea mai mare parte a exporturilor erau tradiționale - resurse, produse industriale slab prelucrate cu valoare adăugată mică și produse ale industriei chimice și metalurgice, dar și acestea cu un grad destul de scăzut de tehnicitate și valori destul de mici. România exporta mult cantitativ, dar puțin în termenii expresiei valorice” Christian Năsulea, economist: „În perioada comunistă, balanța comercială a variat, dar nu a fost constant pozitivă. Între 1948-1980, importurile au crescut mai rapid decât exporturile, ducând la deficite cronice și acumularea datoriei externe. În anii 1980, pentru a plăti datoria, regimul a forțat exporturi masive (inclusiv alimente și energie), generând surplusuri temporare, dar la costul penuriilor interne severe. Totuși, comerțul era orientat spre blocul sovietic și țări în dezvoltare, cu produse de calitate scăzută. Astăzi, România are un deficit comercial persistent (exporturi ~80% din importuri), dar volumul total este mult mai mare, integrat în UE, cu exporturi diversificate (mașini, electronice). Mitul exagerează “surplusurile” comuniste, care erau artificiale și dăunătoare, ignorând dependența de importuri de tehnologie și materii prime. Mai mult, nu exista nicio dovadă că balanța comercială este un indicator al dezvoltării economice.” Bogdan Voicu, sociolog: „Trăiam și cu acea iluzie a României mare producător agrar. Ori practic singurul moment în care România a exportat major grâne a fost prin 1938, an în care, după ce am exportat mult, ne-am dat seama că nu avem ce mânca. Atunci am importat aproape la fel de mult cât am exportat. Cu alte cuvinte, noi discutăm aici pe tot felul de stereotipuri folosite de români de-a lungul istoriei, dintr-o lipsă de educație și din dorința de a arăta că putem să facem și noi. ” Mădălin Hodor, istoric: „Exporta mai mult decât importa, dar și aici e o chestiune înșelătoare. România exporta în principal materii prime - lemn, ciment, mâncare - dar nu exporta echipamente sofisticate sau, chiar dacă exista mitul că exportam camioane și mașini, nu este adevărat. Se treceau în indicatori și în 3 luni de zile se trimitea 3 sferturi din lot înapoi că nu mergeau, curgeau carburatoarele, cădeau roțile în mers, chestiuni de genul. Exportam mai mult din două motive - Ceaușescu își propusese să exporte tot și să vândă tot ce se poate vinde ca să strângă bani să strângă datoria externă, pe care tot el o făcuse. Exporturile României, cu foarte mici excepții, nu erau chestiuni care să aducă venituri atât de mari. Normal că importam mai puțin pentru că era directivă de partid să nu importăm. Ca să nu cheltuie dolari, nimeni nu mai putea să își procure din import ce era necesar sau ce dorea. Totul venea cu aprobare. Fabrici care fuseseră utilate în 70 cu echipamente occidentale, aveau nevoie de piese să fie reparate. Din cauza interdicției de import, nu puteau să importe acele piese și echipamentele rămâneau stricate.”